SILVIU ORAVITZAN

destinul artistului

S-a născut la 4 octombrie 1941, Ciclova Montană, jud. Caraș-Severin. Sdutiile le-a realizat între anii: 1958 – 1960: Institutul Pedagogic din Timișoara; 1960 – 1963: Universitatea din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. Între 1963 – 1970 a fost profesor de desen la Liceul ”Iulia Hașdeu” și la Liceul ”Coriolan Brediceanu” din Lugoj. În anul 1983 obține Bursa Logos, Paris (până în 1990 va fi membru al grupării artistice Logos, Paris). În anul 1984 obține Bursa Fundației Peer Mattsson – Suedia. Între 1985 – 2006 a fost director al Galeriei Pro Arte din Lugoj, iar din 1997- profesor invitat la Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. După 1989 leagă prietenii trainice cu personalități culturale de origine română din exil, între care Segiu Celibidache și Paul Barbăneagră. Din 2005 este afiliat Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER).

EXPOZIȚII PERSONALE (selecție)

1966: Sala Dacia, Lugoj; 1969: prima expoziție de anvergură la Sala Dalles din București ( lansat de Petru Comarnescu ); 1972: Galeria Galateea, București; 1975: Căminul Artei, București; 1985: Sala Dalles, București; 1981: Hotelul Rithymina, Creta; 1981: Aachen, Germania; 1983: Galeria Claudia Strasser; Munchen, Germania; 1983: Galeria Doman, Herrsching, Germania; 1983: Galeria Berthe, Paris, Franța; 1985: Sala Dalles, București; 1986: Galeria Severin-Rautenberg, Aachen, Germania; 1989: Aulheimer Muhle, Meinz, Germania; 1989: Galeries Sculpture, Paris, Franța; 1989: Das Kreutz – Malerei und Kunstobjekte, Die Treidler Kunstverein, Frankenthal, Germania; 1990: Berlin, Galerie Rudolf Schoen; 1992: Meisenheim, Haus der Begegnung; 1994: Aachen, Ionel Petrov, Kunsthandelund Ausstellungen; 1996: Paris, Galerie Sculpture; 1996: Luxemburg, La Galeria; 1998: Geneva, Forum Meyrin; 1998: Luxemburg, Casa de Watatzzi; 1998: Kaiserslauten, Casa Maria Beck; 1998: Viena, Centrul Cultural Român; 1999: Marsilia, Palais des Arts; 1999: New York, Oravitzan Gallery; 1999: Paris, Centrul Cultural Român; 2000: East-West Gallery, New York, S.U.A.; 2000: Oravitzan Gallery, New York, S.U.A.; 2000: Casa Giovaninetti, Paris, Franța; 2000: Metzdorff Gallery, Kaoserslauten, Germania; 2001: Bad Homburg, Germania; 2001: Maison Consulaire, Saint Leu de la Foret, Paris, Franța; 2001: Oravitzan Gallery, New York, S.U.A.; 2002: Muzeul Național de Artă, Cluj-Napoca; 2001-2003: Muzeul de Artă Catolică, New York, S.U.A. ( expune alături de sculpturi ale lui Salvador Dali );  2003: Lucrare amplă la Reședința Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, Mănăstirea Nicula; 2003: Muzeul Național de Artă Cotroceni, București; 2004: Espace Saint-Exupery, Francoville, Paris, Franța; 2004: Simpozionul Internațional Kaisersteinbruch, Viena, Austria; 2004: Iconostas la Biserica ”Schimbarea la Față”, Cluj-Napoca; 2004-2005: reprezentanța României la O.S.C.E., Viena, Austria; 2006: Muzeul de Artă Timișoara; 2006: Vertriebspartner Center, Vienna Neustadt, Bank Austria Creditanstalt, Institut fur Kultur, Viena, Austria; 2006: Institutul Cultural Român, Viena, Austria; 2007. Ambasada României, Viena, Austria; 2007: Lux Lumen, organizator Institutul Cultural Român – Viena, Institutul Român de Studii Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale și Inter-Religioase, Stift Klosterneuburg, Sala Terrena, Viena, Austria; 2007: Lux Lumen, Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Național Brukenthal, Sibiu; 2008: Lux Lumen, Palatul Palffy, Viena, Austria; 2008, 2009: Muzeul de Artă Timișoara; 2010-2012: Casa-atelier Oravitzan-Poparad, Timișoara; 2013: Muzeul Țăranului Român și Palatul Mogoșoaia, București; 2014: ”Iscălitură pe Lumină”, Galeria HOREB, Cluj-Napoca. Numeroase expoziții de grup în țară și străinătate

ARS POETICA (fragment)

„În fiecare zi când mă închin, Îl rog pe Dumnezeu să nu arunce asupra mea păcatul cel mai pustiitor, păcatul cel mai greu de purtat, păcatul de a avea păreri personale” (Sf. Grigorie de Nazianz)

Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile care nu se pot picta. Și dacă, totuși, nu renunț la pictură, perseverând de o viață, acesta este răspunsul la înclinația mea pentru tăcere. Mă preocupă legătura dintre ceea ce nu se vede și ceea ce nu se vorbește. Rolul meu, ca artist, este să fac un soi de ”traducere”. Sigur, nu oricum, după ureche sau la prima vedere. Opera de artă își atinge scopul nu oferindu-se pur și simplu contemplării, ci insinuându-se la însăși temelia ființei noastre, dându-ne formă și conținut în același timp. Iată de ce, arta autentică mai mult decât să ne convingă, ne pune în ordine. Altfel spus, puterea artei stă în capacitatea ei de a zidi.

            O bună întemeiere te ajută să înțelegi mai bine timpul și locul în care te afli. Arta inspirată demonstrează că există un cer mai înalt decât toate: credința. Ea face posibilă unificarea legii umane cu legea cosmică. Pune liniuța de unire între unu și multiplu. Lumea, o ipostază a noastră. Noi, nimic altceva, decât o stare a lumii. Arta ar trebui să fie un mijloc, o cale, un releu capabil să conecteze și să amplifice, o fereastră deschisă spre dincolo. Doar asumându-și un asemenea rol, arta poate avea vigoarea reperului spiritual prin care se înfiripă dialogul dintre om și cer. Ceea ce pentru unii, fără ”ochi”, este vidul, ajunge pentru alții să fie aura. A cincea dimensiune. În acest stadiu, ”vidul-aură” transcende universul pictural pe care, în același timp, îl fundamentează, purtându-l către unitatea originară.

            A fi spontan în artă nu înseamnă a fi tu însuți în expresia ta de primă instanță. A fi spontan înseamnă a lăsa să se manifeste liber tocmai ceea ce în tine e universal, cosmic. Din această perspectivă, artistul nu caută să-și reproducă umorile proprii, să se ia în serios. Efortul său fundamental rezidă în punerea sa la dispoziție, astfel încât prin el să se manifeste spontaneitatea ontologică, dacă pot spune astfel, iar nu cea strict psihologică. O asemenea stare de spirit presupune asumarea ascezei, adică a opusului oricărui narcisism, fie și justificat estetic. În consecință, maturitatea artistică se vede în capacitatea de a fi, asemeni sacerdotului, un medium, un instrument adecvat să transmită respirația universală. Nu este de mirare că lumea artei, mai ales de câteva secole încoace, este plină de ”răspopiți”, de ”sectanți”, de oameni obsedați de ei înșiși, adică de (mai) nimic.