Onisim Colta

Născut în 1952, Baia Sprie, Maramureş, Onisim Colta a urmat, între, 1972 – 1976, Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu”, Cluj-Napoca, Secţia Pictură, clasa Prof. Paul Sima, iar între 2003 – 2006, a urmat studiile doctorale în Arte Vizuale, UAD Cluj-Napoca, coordonator ştiinţific Prof. Univ. Dr. Livia Drăgoi. Conferenţiar la Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad, Facultatea de Design; Scenograf la Teatrul Clasic “Ion Slavici” din Arad, unde între 1976 – 2013 a realizat peste 80 de montări scenografice ( decor şi costume ); Membru în Comitetul Internaţional de Organizare “Arad Biennale”, 2005; Curator principal pentru România la Bienala Internaţională de Pictură, Sculptură, Grafică, Arad 2007, 2009, 2011; Redactor artistic la Revista de cultură “Arca”, Arad, care în 2012 a primit Premiul “Cea mai bună revistă a anului”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România; Preşedinte al Filialei U.A.P. Arad, 1994-1998; vicepreşedinte, 1998-2010; Membru în jurii la expoziţii internaţionale, naţionale şi judeţene

Repere biografice
Născut în 1952, Baia Sprie, Maramureş
Contact
coltao@gmail.com
Expoziție Galeria Horeb
In hoc signo vinces

Expoziţii de grup – selecţie:

1979 – Bienala de la Veneţia; 1992 – Expoziţia U.N.E.S.C.O., Paris, împreună cu Mircea Spătaru;1998 – Expoziţia Internaţională de la Budapesta, organizator Sorin Dumitrescu

Expoziţii personale – selecţie:

1965 – Sala Dalles, Bucureşti; 1986 – Expoziţie de pictură la Muzeul de Artă Constanţa; 1989 – pictură, sculptură, porţelan – Sala Dalles, Bucureşti; 2003 – Galeriile UAP din Bistriţa şi Tg. Mureş; Biserica Evanghelică din Herina; 2003 – Muzeul de Artă Cluj-Napoca, împreună cu Vasile Gorduz; 2006 – Muzeul de Artă Constanţa; 2007 – Galeria Calina, Timişoara; 2008 – Galeria Pogany – Teatrul Naţional Bucureşti;  2011 – Chişinău, Institutul Cultural Român “Mihai Eminescu”, Expoziţia Silvia Radu-Vasile Gorduz; 2011 – “Grădina cu îngeri” la Galeria Goldart Hilton, Galeria din Calea Victoriei 33 şi clădirea ASE din Bucureşti; 2011 – Galeria Frezia, Dej; 2012 – “Grădina cu îngeri” – Galeria HOREB, Cluj-Napoca.

 

Lucrări de artă monumentală:

1966 – “Legenda Meşterului Manole” ( piatră ), Parcul Herăstrău, Bucureşti; 1969 – “Sculpturi ambientale”, staţiunea Costineşti; 1971 – “Neptun”( marmură ), staţiunea Neptun; 1986 – “Statuie comemorativă pentru eroii neamului” ( marmură), satul Potlogeni; 1994 – “Sfântul Gheorghe” ( bronz ), Piaţa Sf. Gheorghe, Timişoara

Premii:

1968 – Premiul II pentru sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici; 1974 – Premiul II pentru artă monumentală; 1999 – Premiul Expoziţiei “Memorie şi Proiect”; 2003 – Premiul “Prometeus Opera Omnia” al Fundaţiei Anonimul, împreună cu Vasile Gorduz

De mai multă vreme, Sivia Radu a început o bătălie, poate chiar acea bătălie pe viaţă şi pe moarte care a însoţit permanent marea noastră sculptură încă de la naşterea sa, cu imperativul figurativismului explicit, cu epica reprezentării dacă îi putem spune aşa, pe care se sprijină, de la începuturi, limbajul sculpturii. Iar când invocăm limbajul sculpturii, în mod evident referirea se face la statuarul occidental, în mod particular la cel din perimetrul catolic, a cărui ascendenţă în spaţiul clasicităţii greco-latine constituie o evidenţă care nu mai are nevoie de nici o demonstraţie. Dacă Dimitrie Paciurea, primul sculptor român care a resimţit imposibilitatea coabitării unei arte realiste, de multe ori documentare, aşa cum se regăseşte sculptura în spaţiul său originar, cu aspiraţia spiritualistă şi cu vocaţia transcendenţei din doctrina creştinismului oriental, rezolvă această problemă, aparent insurmontabilă, prin preluarea în tridimensional a bidimensionalului icoanei sau prin fuga în gigantism şi în alegorie, dacă Brâncuşi se adânceşte în arhaic sau se înalţă până simte tactil lumina glacială şi eternă a formei pure, Sivia Radu, mânată fatal de aceeaşi nelinişte, găseşte o a treia cale.

Ea nu este interesată nici de epica lui Paciurea, de simbolismul său epic şi puţin livresc, după cum nu are în vedere nici deposedarea de materie şi dobândirea stării de levitaţie pe care Brâncuşi le-a experimentat cu atâta strălucire. Lupta ei cu lumea denotativă, cu redundanţele materiei şi ci inconvenientul gravitaţiei se duce, de fapt, pe două fronturi: din punctul de vedere al cadrului fizic şi moral, aceasta se desfăşoară în cadrul eclesial – a se vedea abundenţa iconografiei sacre, de la îngeri şi până la formele asimilabile, în repertoriul său de imagini – , iar, din punctul de vedere al viziunii formale şi al codificării stilistice, interesul ei merge către modelele inocente ale copilăriei, ale începuturilor de civilizaţie şi, în general, ale marilor momente fondatoare. Există, în aceste forme, la nivelul unor reprezentări ezitante, fără expresie particularizată şi fără nici o finalitate proprie, semnele evidente ale unei mari devoţiuni faţă de modelul originar. Silvia Radu reuşeşte astfel să identifice un spaţiu expresiv în măsură să transmită atât o vibraţie afectivă profundă şi ingenuă, cât şi să inducă sentimentul că respiraţia blândă a transcendenţei este consubstanţială formei şi inseparabilă de existenţa ei imanentă. Iar această performanţă rară este obţinută fără a sacrifica, prin abuz de materie sau prin fugă excesivă, miracolul încarnării, dar şi fără a cădea în iluzia că forţa plăsmuirii şi a fabulaţiei poate mântui lumea de pleonasmele substanţei.