Minunea lăcrimării icoanei de la Nicula a generat două fenomene complexe ca intensitate şi ca dinamică, a căror interpretare intersectează domeniile religiei, culturii, socialului şi chiar al politicului. Primul fenomen poate fi definit prin fascinaţia, atracţia, magnetismul irezistibil pe care icoana făcătoare de minuni de la Nicula le-a exercitat în spaţiul intra şi extracarpatic transformând Nicula într-un centru al credinţei spre care de trei secole mulţimile de oameni au venit, vin şi vor veni să se închine lui Dumnezeu în faţa icoanei. Părintele Vasile Istrate mi-a arătat cu emoţie în curtea mănăstirii locul pe care-l ştie din copilărie, un anume copac, care constituia reperul de adunare pentru ceata credincioşilor din satul său natal care au venit cu pasul la Nicula, generaţie după generaţie.

Autori
Ilarion Mureasnu, Siluan Timbus
Expoziție
20 decembrie 2011 – 15 ianuarie 2012
Vernisaj
20 decembrie 2011, ora 19.00
Curator
Florin Gherasim

Fiecare sat avea locul şi reperul său păstrat şi transmis din bătrâni celor tineri. Există pelerinaje legate de moaştele sfinţilor, altele legate de hramuri, dar nu există pe teritoriul României decât două pelerinaje de amploare şi vechime seculare, spre reprezentări iconice ale Maicii Domnului. Unul al creştinilor catolici la reprezentarea statuară a Maicii Domnului de la Şumuleu şi celălalt la mijloc de august, când curtea mănăstirii Nicula pare neîncăpătoare dar îi primeşte pe toţi. Fiecare pelerin află loc, adăpost, şi mai ales răgazul câtorva clipe când, ajuns în faţa icoanei, trăieşte intens şi personal experienţa prezenţei şi protecţiei divine asupra sa. Încercările regimului comunist de a zădărnici pelerinajul nu au avut decât efectul contrar.

Celălalt fenomen este complementar, mai discret dar la fel de important. Anume, mişcarea inversă: drumul icoanei de la Nicula către aşezările creştinilor, către casele şi sufletele oamenilor. Contextul favorabil al apariţiei manufacturilor de sticlă în Transilvania, numite “glăjării” a stimulat trecerea iconografiei de la suportul de lemn, care necesita o complexă şi îndelungată pregătire, la suportul de stclă fragil, dar care nu necesita nici o prealabilă preparare. Astfel, în satul Nicula au apărut iconarii, izvoadele şi icoanele pe sticlă cu tematică marianică la început iar apoi diversă, din panteonul creştin. Aceste icoane au avut un rol asemănător din multe puncte de vedere cu cel al gravurilor în mediul occidental, promovând avant la lettre ceea ce astăzi numim “civilizaţia imaginii”. Căci, asemeni olarilor, după osteneală, iconarii îşi puneau producţia în lădiţe de lemn purtate la spate, cu care cutreierau locurile de hram, de târg, răspândind icoana de Nicula până în cele mai îndepărtate sate şi cătune, la deal, la munte şi la şes. O astfel de ladă numită generic “lada iconarului” o avem în expoziţie modestă şi obosită de câte drumuri va fi străbătut. Într-o astfel de ladă a iconarului vor fi ajuns în casele de creştini în urmă cu secole şi icoanele pe care le vedeţi cu ochii în partea de miazăzi a privirii dumneavoastră. Evit să folosesc sintagma “pe pereţii galeriei” pentru că am căutat pe cât posibil să vă restituim interiorul unei case de creştin în care icoanele se încadrau firesc în universul domestic sacralizându-l. prea multe nu sunt de spus ci de simţit. Întradevăr, în partea de miazăzi avem unele dintre cele mai vechi icoane de la Nicula, icoane care au circulat, au împodobit şi sfinţit casele oamenilor iar la sfârşit de secol XX s-au întors la mănăstire ca mărturie vie a rădăcinilor iconăritului la Nicula.

Mărturii

În partea de apus avem o altă mărturie.

Icoana

La mijlocul anilor 60 securitatea a ridicat, practic a confiscat de la Nicula icoana care, abia întoarsă dintr-o altă pribegie, adunase la mănăstire mulţime de oameni. În toată perioada următoare a epocii comuniste şi practic până în 1992 când icoana propriu zisă s-a aflat la Cluj – şi asta prin strădaniile arhiepiscopului Teofil Herineanu care a zădărnicit intenţia securităţii de a o duce mai departe – şi probabil i s-ar fi pierdut urma – în acest timp zic – această copie a icoanei a fost la Nicula.

Mănăstirii

O copie care ţine locul altcuiva se numeşte sosie. Îndrăznesc să spun că această copie nu este o sosie ci este un alter ego. Sosia e lipsită de putere. Dar câtă vreme această icoană – alter ego – a fost în anii de restrişte la Nicula, pelerinajele nu s-au oprit iar minunile au continuat să se întâmple. Asfel încât avem îm faţă, în expoziţie, o demnă de respect reprezentare care are o valoare sentimentală în momentul de faţă – când icoana propriu-zisă se află la Nicula – absolut remarcabilă.

Nicula

În sfârşit, înspre miazănoapte până spre uşă avem alte mărturii ale dăinuirii prezentului şi viitorului artei icoanei la Nicula. În plin regim comunist, un om cu o singură mână validă, monah la Nicula, părintele arhidiacon Ilarion Mureşan, a reuşit ca în anii 70 – 80 – 90 să dea o nouă strălucire artei icoanei niculiene şi – mai mult – să pună în circulaţie produsele atelierului său în expoziţii de amploare la Bucureşti – Sala Dalles – , la Cluj sau chiar în îndepărtata Japonie.

Începutul de mileniu îl are amfitrion în atelier pe părintele Siluan Timbuş ale cărui lucrări prezente pe peretele de miazănoapte, vorbesc despre pasul înainte printr-o elastică relaţionare între moştenirea patrimonială şi raportarea la sensibilitatea personală a unui artist creator tânăr care are încă multe de spus. În urma lor, cu căutări de ucenic dar şi gesturi care zvâcnesc deja în căutarea propriului glas, un alt monah vieţuitor la Nicula – Gheorghe Mugur.

Această expoziţie nu se doreşte a fi o compoziţie etnografică. Este exact ce scrie pe afiş: Nicula. Toate obiectele sunt aduse din atelierul de păstrare, de restaurare şi de creaţie al mănăstirii. Truda iconarului contemporan de la Nicula se desfăşoară respectând canonul credinţei, al rugăciunii dar şi într-o atmosferă care respiră aerul locului în care icoanele sunt destinate să ajungă: casele oamenilor. Am adus aproape totul de la Nicula, până la mirosul de busuioc. Ce nu am adus, pentru că nu intra în camion, nu că nu am fi vrut, este calculatorul cu ecran LCD la care lucrează Părintele Siluan. Pentru că în secolul XXI Nicula este racordată on line la circuitul de informaţie.

Părintele Siluan este un intelectual fin, un artist talentat şi un căutător, el este omul care sfinţeşte deja locul, dar îl va sfinţi şi mai tare. Dânsul face remarcabile restaurări. Chiar icoanele pe care le avem de faţă sunt bătrâne de secole, mărturii de nepreţuit, însă ele se întorc de multe ori ciuntite, cioburi, incomplete. Părintele Siluan se informează din cele mai noi medii despre metodele de a le reda o nouă viaţă şi de a le face viabile.

De asemeni, am reuşit să vă aducem din atelier inclusiv o masă de creaţie. Pe ea puteţi vedea un întreg lanţ de producţie, o succesiune tehnică de operaţiuni. Puteţi vedea izvodul, forma desenată şi apoi forma în culoare a unei icoane cu tema Adam şi Eva. Cred cu toată sinceritatea în viitorul, în trăinicia şi în viabilitatea atelierului de la Nicula. Cred că mâna Părintelui Ilarion poate încă mişca penelul şi are multe de spus la apusul unei cariere zbuciumate. Cred că Părintele Siluan este cel care a fost hărăzit să ducă mai departe faima locului şi să formeze ucenici, astfel încât faima icoanelor de la Nicula să crească şi mai mult, încât alte şi alte generaţii de creştini să vină spre acest loc minunat şi să murmure: “Ajută-ne Măicuţă / Să păşim pe cale/ Căci noi suntem fiii/ Lacrimilor tale”.